OCTAVIAN ONEA

HASDEU: SIMŢESC CĂ MĂ FAC ZEU!
sau
DE LA VLADIMIRESCU
LA TIGAIA LUI DINESCU

Culegere de mottouri, în două acte,
cu cinci tablouri şi un epilog.

Ploiești, Editura MYTHOS, 2017

„Notă explicativă
Este aproape o jumătate de secol de când, la Centenarul naşterii Iuliei Hasdeu, am simţit nevoia să scriu o piesă de teatru despre îndrăgita Poetă. Cuvintele ce se rânduiau pe hârtie – şi pe care le ştiam pe dinafară, căci le rostisem de sute de ori în ghidaje la Muzeul Hasdeu din Câmpina – erau însă ale Iuliei şi ale lui B. P. Hasdeu.
Am tot sperat să mă eliberez de ele. Zadarnic.
De atunci, piesa mi s-a rotit în minte în fel şi fel de variante. Una este Iulia Hasdeu, scenariu radiofonic în patru acte, publicată fără sfârşit în „Poarta Sărutului”, I, nr. 2, noiembrie 2008, p. 16-21, nr. 3, decembrie 2008, p. 2-23; II, nr. 1 (4), ianuarie 2009, p. 19-23, IV, nr. 1 (7), 23 iunie 2016, p. 6-7. Aici e ultima. Deplasată spre B. P. Hasdeu.
Cuvintele protagoniştilor, însă, tot nu m-au părăsit.
Până la urmă, recunoscându-mă învins, a trebuit să admit că mai bine-i să-i las să vorbească aşa cum au gândit şi s-au rostit înşişi. Ceea ce sare în ochi şi din subtitlu, iar în termeni moderni se numeşte textualism.
Am renunţat la ghilimele – acele Doctorii în drept pentru cuvinte de unică folosinţă – spre a nu provoca textului răni artificiale.
Şedinţele din Camera Deputaţilor se regăsesc în „Desbaterile Corpurilor legiuitoare” din acel timp. Caracterisarea ce-i face Brătianu lui Hasdeu, este a lui Mircea Eliade. Sonetul lui Alexandru Petriceicu Hasdeu, în traducerea lui Nicolae Dabija, şi versurile Iuliei, în aceea a lui George Buznea, sunt reproduse din revista „Verva”, I, nr. 3, îngrijită de mine la Câmpina, la începutul anului 1990. Iar cuvintele slave, opuse lui Hasdeu, sunt dintr-o carte despre Raporturile ruso-române, apărută imediat după Răsboi la Editura Eminescu din Bucureşti. Autorul ei, care se statornicise mulţi ani în România – a fost şi membru al CC al PCR în ilegalitate – şi înainte de nume îşi trecuse gradul de Maior [al URSS], după ce s-a întors în ţara lui, a devenit, între altele, reprezentantul scriitorilor din Moldova la Moscova şi editor al operei lui B. P. Hasdeu.
Spionii Ruşi care-l agasau pe Hasdeu nu şi-au găsit încă locul în literatura istorică. Doar asupra celor care s-au bucurat de ospitalitatea lui Nicolae Iorga, şi anume Eufrosina Dvoicenko-Markova şi Demetrius Dvoichenko-Markov, mamă şi fiu, devoalaţi de John Earl Haynes şi Harvey Klehr, în Venona – Decoding Soviet Espionage in America, Yale University Press, 1999, s-a aplecat D-l Vasile Malaneţchi, Directorul Muzeului Literaturii Române din Chişinău, într-o comunicare făcută la Biblioteca Municipală „B. P. Hasdeu” de acolo, la Simpozionul din februarie 2016 dedicat lui Hasdeu, la care am fost de faţă. Spicuiesc câteva date. Efrosinia, născută Mihail Markov la 13 Martie 1901 în Oceretino, Doneţc, căsătorită Dvoicenko, s-a apropiat de Nicolae Iorga în perioada studenţiei (1927-1930) debutând în „Revista Istorică” a acestuia, în 1929. Membră (1932-1935) a Şcolii Române de la Fontenay-aux-Roses, de lângă Paris, al căreia director era Nicolae Iorga, care i-a înfiinţat şi Catedra de istorie a slavilor de răsărit la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii Bucureşti (1932), a rămas în preajma savantului până la uciderea acestuia. În 1942, când Siguranţa Statului a dat semne vizibile că o bănuieşte, şi-a luat băiatul, Demetrius, şi a plecat în SUA. A avut numele de cod „Maşa”. S-a repatriat în URSS în 1957, la Moscova, unde a decedat la 7 octombrie 1980. Rămâne un nume în Hasdeologie. Demetrius, născut în 1921 la Salonic, Grecia, bacalaureat la Liceul Evanghelic German din Bucureşti, 1941, a fost sergent în armata americană şi translator în Procesul de la Nürnberg. A avut o carieră universitară şi numele de cod „Hook”.
Cronologia aleatorie. Ortografia timpului.

N.B. Fragmente din varianta Biuroul Directorului au apărut în „Dacia literară”, 1-2, ianuarie-februarie 2013, şi „Revista Nouă”, 1 (74), 2013.”

Octavian Onea