Sonatele lunii
între lectura de bază și deliciile intelectuale
Minel Ghiță Mateucă
<Apărută la Editura Libertas în 2011 și, iată, acum, în 2019 – ediția a doua, Sonatele lunii de Mihai Vasile este o carte grea. Grea și rea! Grea, fiindcă ai nevoie de mai multe lecturi (recomand minimum trei, la distanță de o lună, o lună jumate; nu vă speriați, sînt doar vreo 170 de pagini), pentru a o înțelege pe deplin. Și rea, pentru că nu-ți dă pace nici în pauze, obligîndu-te s-o răsfoiești periodic. Altfel spus, Sonatele lunii nu este o carte la îndemîna oricui. Dacă nu ai un îndelung exercițiu al lecturilor dificile și, mai ales, dacă nu te muncește o acută nevoie de a merge pînă la capăt cu experiențele intelectuale, te lași păgubaș după prima lectură, cu un diagnostic pe cît de previzibil, tot pe atîta de fals: o simpatică aiureală complicată.
Adevărul este însă cu totul altul. Proza lui Mihai Vasile este una extrem de incitantă. Începe prin a te nedumeri (ce naiba mai e și asta?, cine moare, cine povestește, cine scrie?), continuă cu revelația unui epic extrem de condensat (întîmplările încep să se lege, semnificațiile se evidențiază) și termină cu emoția intelectuală pe care (lucru rar la autorii români – Mircea Eliade, Ștefan Bănulescu, Costache Olăreanu) ți-o poate oferi modalitatea în care este construit textul, folosind impecabil, natural și subtil, un evantai de tehnici narative mai vechi sau mai noi – povestirea în ramă, polifonia planurilor, jurnalul, contrapunctul, puțin textualism, un pic de colaj… Aici găsesc eu că ar fi punctul forte al cărții și din această cauză spuneam că îți trebuie un îndelung exercițiu al lecturilor dificile și o anume tenacitate a experiențelor intelectuale – ca să ajungi la plăcerea estetică generată mai mult de contemplarea tehnicii literare decît de empatia cu subiectul, cu acțiunea, cu personajele… Sonatele lunii nu este o carte la îndemîna oricui. Și, totuși, nu este nicio nenorocire dacă te oprești la orizontul care îți este accesibil, fiindcă plăcerea estetică predomină în fața interesului intelectual și emoția în fața teoriei.
Vocația fundamentală a lui Mihai Vasile este aceea de a construi reprezentări complexe ale lumii și ale sinelui, folosindu-se la fel de bine de cuvînt ca și de culoare, de imagine ca și de mișcare. Din motive care mie nu-mi… nouă nu ne… și, bănuiesc, nici lui însuși nu-i vor fi niciodată destul de clare, Dumnezeul artelor i-a dat canon pentru arta scenică, în care Mihai Vasile face nu numai spectacole, ci și teatre, nu numai distribuții, ci și actori. Evident că un spirit rebel ca el mișcă în front ori de cîte ori i se năzare, astfel încît trei („Sonatele lunii”, „Scrisoarea care trebuia trimisă înainte de a deveni literatură” și „Caietele Prințului”) din cele cinci proze din Sonatele lunii s-au născut din ceva ce, inițial, trebuia să fie o piesă de teatru (păi, nu?!) și niște scenarii de film (păi, da!), adică din niște schițe, din niște însemnări, crochiuri, note, ce-or fi fost ele ab initio. Nu numai că autorul însuși ne mărturisește asta în introducerea cărții sale, dar personajele însele sînt conștiente de așa ceva: „Parc-am fi într-o piesă de Cehov”, ba chiar își și pun problema: „… ăsta e chiar subiect de film” sau: „…nu cred în cinematograf. Este doar o jucărie pentru cei care nu vor să citească”. Textele abundă în notații, trimiteri, aluzii la teatru sau film, fie că este vorba de concizie, precizie și ritmul mișcării personajelor: „Marta s-a așezat înapoi în fotoliu, ține plicul cu amîndouă mîinile. Miranda nu i-l cere, urcă scara alături de Clara. – Stingi tu lumina… Marta o privește absentă. Dă din cap în semn că a înțeles. Albert se retrage cu spatele către ușa lui, privind-o cu duioșie” (astea, în teatru, ar fi indicații regizorale, iar în film decupaj), fie de succinte aluzii, notații sau asocieri ale povestitorului: „Un prim plan cu chipul adormit al bărbatului. Apoi un detaliu cu mîna fetiței care bate în geam”, „totul pare un final de film”, „Trag draperia la loc peste fereastră ca o cortină peste actul trei al vreunei drame deja consumate”. Dintre cele trei proze, cea mai teatro-filmică, dacă pot spune așa, prin ritm, prin dinamică, prin abundența dialogului, este chiar „Sonatele lunii”, în care acțiunea principală se petrece într-o sufragerie, unde cinci femei stau de vorbă și joacă un ciudat joc al vieții lor trecute, oglindit în scrisori vechi scrise sau primite de ele însele. În textele următoare, aportul teatro-filmic se diminuează simțitor, cedînd în fața trupelor de elită ale prozei dintotdeauna: descrierea („Apa acoperi în curînd totul (…) se limpezise ca prin farmec. Un întuneric albastru, ca un vînt însetat, se lăsă pretutindeni, iar nisipul trosni la încheieturi”), narațiunea („Prietenul meu a publicat, cred, vreo șapte sau opt cărți de proză. Cel puțin cinci citisem și eu cu ceva vreme în urmă. Îmi plăcuseră. Erau bine scrise, iar critica literară de atunci le-a primit bine.”), introspecția („N-aveam cum să înțeleg. Totul mi se părea aiurea. Deodată, îmi dau seama cît de departe sînt de toate ale mele. Stau țintuit locului gîndind…”), ajutate substanțial de forțele auxiliare ale portretului literar („Omul din fața mea, ridat, ușor gîrbovit, cu un zîmbet strîmb în colțul drept al gurii”) ale comparației („Licoarea aceea gălbui-aurie mi-a pătruns în gîtlej ca o turmă de cerbi în pădure”) sau epitetului („O viață tumultuoasă, energică, inflorescentă, peste care trona, strălucitoare, viața castelului.”). În acest ultim text, dialogurile au un regim normal, ca să zic așa, adică replicile sînt ceva mai lungi, ritmul nu mai este atît de dinamic, plus că, uneori se mai și opresc, la naiba!, lăsînd loc și altor mijloace și procedee – evocarea, rememorarea, monologul, cîte și mai cîte, așa cum îi stă bine unei proze cumsecade…>